Uneori simt lumea ca pe o sală împânzită de oglinzi false. Toți se uită la reflecțiile lor prefabricate lustruite pentru aparență, și aplaudă orice strălucire de carton. 
Eu nu m-am obosit niciodată să intru în corul ăsta de admirație artificială. N-am vrut să învăț coregrafia lingușelii, am învățat să dansez.

Nu e glorie în asta, e doar decizie!

Am refuzat din start să-mi vând timpul pe aprobări, nu pentru că sunt mai bun sau mai curajos, ci pentru că am văzut prea clar prețul: te pierzi pe tine într-un schimb etern de favoruri, zâmbete clonate și promisiuni de fațadă. 
Dacă au fost vreodată negocieri în care cineva ți-a dat mai multă recunoștință decât muncă reală, știi la ce mă refer: un troc de umbră. 
Eu am ales lumina, aceea pe care o aprinzi singur, cu muncă, nu cu aplauze false.

Furia mea nu e la vedere, e caldă, concentrată, utilă. 
Nu urlu din motive puerile; nu îmi pierd energia în bârfe sau în răspunsuri veninoase, prefer să mă pătez cu experiență, muncă, nopți târzii, refaceri — și să transform tot într-un fapt: un proiect finalizat, un pas următor, o lecție predată bine. Când tu dai din coate ca să ajungi mai sus pe scara socială a lingușelilor, eu urc treapta cu treapta, fără spectacol, dar cu trenul plin de substanță. 
Și la final, când privim aceeași scenă, eu sunt acolo, pe scenă, nu în public aplaudând pe cei care au cheltuit zile ca să cumpere atenție.

Cei care practică politica plecăciunii au o lingură lungă de obicei. Îți oferă promisiuni măsluite, îți cer servilitate la pachet și zâmbesc ca niște profesioniști ai complicității. 
Nu m-am adaptat!

 Nu pentru că n-aș fi vrut avantajul, ci pentru că avantajul acela miroase a vânzare de sine și nu sunt de vânzare. Așa că suferința care vine din a nu fi inclus în cercuri? 
Da, o cunosc. E un fel de durere disciplinară, dar uneori durerea asta e cel mai bun combustibil. 
O transform în cod, în pași de dans impecabil repetați până când carnețelul cu scuzele lumii rămâne gol.

E ceva feroce în a păstra demnitatea: te face periculos pentru cei care construiesc cariere din nepotism, relații, pile, etc.. Le strici schema. 
Le scoți în evidență golul. 
Când nu îți urmezi scenariul, când nu cedezi la momentul de servit plecăciuni, le lăcrimează strategia. Pentru că, în absența unui teren moale de lingușire, rămân doar competența lor reală — iar dacă e sub standard, se vede și simte. 
Asta le provoacă neliniștea, iar oamenii neliniștiți inventează vinovați, povești și pretexte, lasă-i, adevărul nu are nevoie de microfon.

Tăcerea mea e o sabie, nu trag concluzii impulsive, nu arunc cu denunțuri!

Lucrez, arăt, ridic, predau. Consecvența te ucide lent, dar sigur — nu în sens literal, ci în sensul profesional: la un moment dat, sunt rezultatele care contează, nu vocile. Și când rezultatele apar, tacerea se transformă în vorbire clară: „am făcut-o”. 
Nu e nevoie de aplauze pentru asta. Aplauzele vin oricum, sau nu — dar produsul rămâne.

Îmi place cum reacționează oamenii care au construit cariere pe acorduri false: îți analizează pas cu pas mersul, caută motive, scormonesc jurul tău ca niște detectivi ai umilinței. 
Ei vor să înțeleagă mecanismul, și-l găsesc: e banal — disciplină, muncă, repetiție, refuz de compromis. 
Iar asta îi enervează mai tare decât orice insultă.

E o artă să fii ferm fără vanitate, să spui ce trebuie spus, la momentul potrivit, și apoi să lași faptele să încununeze vorbele. 
Să nu te prăbușești în jocul emoțiilor: nu răspunzi la provocare, nu cazi în cursa discuțiilor care nu duc nicăieri. Sunt convins că multe bătălii se pierd pentru că oamenii dau în vileag energia lor în episoade inutile, în loc să o canalizeze spre produsul final. Eu nu voi bifa acea greșeală.

Nu te îndemn la blazare; îți vorbesc dintr-un fel de război tăcut. Există o fericire dură în a-ți vedea munca rodind, e altceva decât recunoașterea publică. 
E o senzație internă, simplă și absolută: ai construit ceva fără să te vinzi, și dacă lumea continuă să murmure, dacă umbrele se strâng și își bagă treptat bețele în roți, nu contează pentru că pe mine nu mă afectează.

Există o replică subtilă pe care o prefer oricărei răzbunări: să devii de neînlocuit.

Nu prin șiretlicuri, nu prin favoruri, ci prin competență!

Devino persoana la care se apelează atunci când contează, când toți ceilalți au nevoie de un suport, tu trebuie să fii cel căruia i se cere mâna pentru că știi ce faci. 
Asta e putere! Nu e zgomotoasă, e eficientă.

Sunt momente când vreau să strig, să numesc, să spun numelor pe nume, să iasă totul din mine ca o ploaie de săgeți.

Dar ploaia seacă repede.

Rezultatele nu, așa că aleg altă muzică.

Și când îmi iese, o fac cu calmul celui care știe că termenul „răbdare” nu e o frază frumoasă, ci un instrument de lucru.

Dacă mă întrebi ce lecție las în urmă, ți-o spun cu voce tare!

Părăsește locurile și oamenii care fac timpul să treacă greu pentru că acolo îți pierzi energia! Găsește-ți echilibrul în locurile în care ai valoare și niciodată nu pleca acel “cap pe care sabia nu-l taie, dar nici soarele nu vede”!

Nu pup pe nimeni. Nu pentru că așa e moda, ci pentru că nu am vreo nevoie de aprobarea lor. 
Am treburi de făcut, și ce surpriză: lucrurile îmi reușesc. 
Nu pentru că sunt blestemate cu noroc sau pentru că am băgat nasul în oliță, ci pentru că am transformat furia și disconfortul în muncă și disciplină. 

Și disciplina, prietene, e lucrul acela urât de popular, dar irezistibil în fața mediocrității.
 

„Cine are tăria să tacă,

Atunci când dreptatea îl doare,

Acel om e mai viu decât lumea,

Acel om e mai greu decât soare.”

— Adrian Păunescu

Cere și ți se va da! ~ 00:10